Vreau înapoi

Poate scrisul pe blog merge mai bine decât scrisul la licență.

Sunt absentă. De peste tot, mereu. Absentă aici, absentă în viața mea, absentă în mine, în minte. Nici nu mă caut, doar observ. De când nu mai știu de mine am avut tot timpul să-i observ pe ceilalți. Am observat prietenii distrugându-se, oamenii regăsindu-se, relații neîncepute încă încheindu-se. În toate am fost și eu, dar fără să FIU acolo. Nu știu dacă ceilalți observă, însă. Nu cred, ceea ce e perfect. Nici nu am vrut să fiu eu acolo. Nu am vrut să văd prietene certându-se, nu am vrut să pun sare pe răni demult închise și în nici un caz nu am vrut să-mi iau rămas bun de la un viitor promițător.

Ce faci când ajungi într-un punct mort? ce fac oamenii când nu știu ce să mai facă? Cum plec de aici? Să fac doi pași înapoi sau să pornesc în pas alert drept înainte? Să rămân pe loc și să-mi regândesc strategia? Să-mi iau o perioadă pentru mine, să neg, să mă enervez, să sufăr și să accept într-un final? Nu vreau nimic din toate astea. Nu vreau să plec din nicăieri-ul ăsta. Nu vreau să fiu aici, dar nici nu vreau să trec de el. Să părăsesc locația asta ar însemna să uit și să merg mai departe. Nu mulțumesc, o să rămân aici, pierdută. De va fi să plec, o voi face doar când voi fi găsită și „salvată”. Asta ar putea să se întâmple mâine sau niciodată. Dar singură de aici nu ies.

Vreau înapoi.