Jumătatea mea

Mi-am pierdut jumătatea. Nu știu cum s-a întâmplat. Nici măcar nu mi-am dat seama, am observat târziu că nu o mai aveam. Și am căutat-o, oh! cât am căutat-o. Doar că am căutat în întuneric. Poate dacă era plină zi o regăseam. Tot ce știu acum e că în noaptea aia m-am întors acasă fără ea. Mă întreb dacă a găsit-o altcineva, dacă o prețuiește mai mult și are grijă mai bine de ea. Mă întreb dacă o privește din când în când și zâmbește pierdută cu gândul la momentul în care a găsit-o. Poate că și persoanei respective îi trezește amintiri plăcute jumătatea mea. Poate o poartă atent peste tot cu ea și o prezintă prietenilor, mândrindu-se cu noul bun. Poate le vorbște celorlalți despre cum a dat peste ea și despre cât de fericită e să o aibă. Poate că o ține mereu aproape de teamă să nu o piardă.

Mă tem totuși că poate a fost găsită de o persoană și mai neglijentă ca mine care a aruncat-o pe undeva și a lăsat-o singură acolo zile la rând… dar mai tare mă sperie gândul că poate nimeni nu a luat-o. Poate că mulți au trecut pe lângă  fără sa o observe, poate că unii au și călcat-o în picioare în graba lor spre casă, serviciu sau școală… Biata mea jumătate (de breloc).

Nimicuri plimbătoare

Am reformulat prima propoziție în minte pentru a suna mai bine decât adevărul de atâtea ori încât m-am plictisit și o să o scriu exact așa cum trebuie să fie scrisă: Urăsc oamenii care nu știu ce să facă cu viețile lor și se transformă în „plângăcioși”. De fiecare dată când văd persoane în jurul meu care par rău de tot date peste cap mă uit la mine, fac o auto-analiză rapidă și mă rog să nu fiu genul ăla de om.

Recunosc, dacă e să discutăm la modul serios despre chestiuni serioase, de la mine nu se poate obține niciodată un răspuns final și/sau concret. Întrebări de genul: „Ce vrei să faci după ce termini facultatea?”, „Unde vrei să te muți?” „Ce job crezi că ți se potrivește?” sau chiar de genul: „Unde vrei să mergem diseară?, „Dintre astea pe care o alegi?”, „Ce mâncăm azi?” mă irită, mă sochează sau mă pun efectiv în stand-by pentru că nu pot să iau decizii. Pur și simplu nu pot. Bine, le iau într-un final, dar întreg procesul cere timp și mă epuizează. Și chiar și atunci când decizia a fost luată, nu pot spune că e bătută în cuie. Mă răzgândesc mai des și mai repede decât își schimbă Drăgușanca bărbații. Nu sunt stabilă din nici un punct de vedere. Nu sunt capabilă să fac planuri, drept urmare le urăsc. Nu prea știu ce vreau de la mine și mă întreb tot timpul ce Dumnezeu vor ceilalți de la mine. Dar de fiecare dată când situația o cere sunt în stare să mă adun și să fac o nenorocită de alegere, chiar dacă se poate să dureze ceva. Ba chiar, tocmai faptul că nu pot lua o decizie pe moment sau că nu mă pot ține de un plan mă ajută să evoluez  și să învăț din mers.

Acum, de ce mă enervează oamenii care nu știu ce e de capurile lor din moment ce, evident, eu sunt cea mai „aeriană” dintre toți cunoscuții mei? Pentru că oamenii ăia își fac rău din propria prostie, dar mai implică și alte persoane în „necazul” lor. „Nu pot să mă despart de iubitul meu, dar e urât și prost și nu-l pot suporta. Totuși, dacă ne-am despărți, cum aș trăi fără el?” „Nu știu încă dacă vreau pe bune să încep o relație cu băiatul ăsta, dar sunt singură și mă plictisesc și cu ce m-ar afecta să-mi pierd virginitatea cu el?”, „Nu vreau să lucrez aici, e un job de rahat, oamenii sunt de nimic, dar mă plătesc bine și nu știu ce altceva aș putea să fac.”

Oamenii care spun lucruri de genul ăsta mă scot din sărite. Pentru că sunt oameni care obișnuiesc să se plângă întotdeauna de situațiile „fără de scăpare” în care se află și atât – „Nu mă descurc cu propriul rahat, dar o să-ți povestesc ție, sperând că mai primesc și un sfat pe care îl uit în secunda 2.” Sunt oameni care nu fac nimic pentru a-și îmbunătăți viețile, în schimb se plâng mult de ele și cerșesc atenție. Oameni de nimic, fără o părere proprie, fără o judecată limpede, fără prea multă activitate cerebrală.

Iar eu îi urăsc.

Acum mă simt mai bine.

Viața e frumoasă

Se făcea că îmbătrânesc și viața e(ra) tristă… dar în seara asta am avut o revelație. Da, da.

Viața e urâtă și când e frumoasă. Dacă o ai pe aia, nu o ai pe cealaltă. Dacă o ai pe cealaltă, parcă „cealaltă” de la vecina e mai frumoasă. Tristă azi că ai facultate și nu ai job, tristă mâine că ai facultate, ai job, dar parcă mai vrei bani. Te plângi azi că nu ai prieten, mâine ai prieten, dar nu-l mai vrei. Bosumflată azi că prietenele ți-s plecate, le ai mâine pe toate, dar nu mai ai chef să ieși din casă. Probleme existențiale. E nevoie de o sticlă de vin ca să le faci față.

Cât de superficială. Atât de sperficială, doar eu?! Bine că nu sunt o nenorocită cu ‘nșpe mii de fețe. Cum am văzut că se poartă printre fete. Ce ți-e și cu tipele astea pe la 20. E nevoie de un alt articol în care să dezbat acest subiect. Mă supără atât de mult ce văd în jurul meu încât am ajuns să jignesc partea feminină a planetei. Am zis jignesc doar? „Urăsc”, ăsta e cuvântul ce se potrivește mai bine. Alt articol pentru asta, altă dată.  Acum mă întorc la al meu vin. Am avut o revelație.

Ca să-mi amintesc de asta mâine.