Ce scriam prin anu’ I

Mi-am găsit vechiul blog și odată cu el și această bucată de suflet. Este un articol scris la un moment dat în primul meu an de facultate și nici că se putea nimeri o perioadă mai bună să dau peste el – acum că mă întorc pentru primul an de master. Mai nimic nu s-a schimbat, poate doar modul de exprimare; sentimentul e același.

„În dimineața aceasta m-a trezit un dor de acasă. Mă hrănește de luni de zile și îmi asigură o stare de bine gândul că sunt aceeași fetiță în ochii alor mei, atunci când ajung acasă.

În această perioadă ar trebui să mă bucur de libertatea pe care fiecare licean în ultimul an o venerează, o așteaptă și o cere în mod repetat ca pe un bun care i se cuvine și de care se simte privat. Nimic nu e mai apăsător ca libertatea. Libertatea aduce în minte și în suflet singurătate și tristețe. Libertatea face cât toate grijile și supărările la un loc. Libertatea îmi amintește cât de neajutorată mă simt.

Un adevărat student știe că odată ajuns la facultate lucrurile iau o întorsătură bizară și dorințele pe care le aveai ca licean se întorc împotriva ta. Ți se face dor de mâncarea de acasă, de vremurile în care nu erai nevoit să-ți gestionezi bugetul, de televizorul și patul tău și mai ales de liniștea și căldura de acolo.

Apreciez singurătatea, de cele mai multe ori o caut. Eu cu mine mă simt cel mai bine, dar anul acesta m-am trezit singură pe lume într-un Iași prăfuit și nu mi-a plăcut. Nu am avut timp să-mi fac prieteni și nu m-am grăbit să-mi petrec nopțile în oraș, așa cum preconizasem că avea să se întâmple în perioada facultății. Nici nu am mai simțit stabilitate și independență, pentru că mă știu mai dependentă ca niciodată. Sunt dependentă de ai mei  și sunt dependentă de persoana care îmi asigură doza de pozitivism în fiecare zi.

Dorința de a mă răzvrăti a trecut de mult pe lângă mine. Nu am fost niciodată rebelă, dar ca orice viitor student credeam că mutarea într-un oraș la o distanță de trei ore de casă îmi va permite să le arăt alor mei că am vârsta la care pot face orice îmi doresc.

Cât de tare m-am înșelat! Habar nu aveam ce îmi doresc. 

Când m-am văzut singură și am acceptat ideea că acesta este începutul unei vieți de musafir în propria casă, nu a mai existat nimic care să îmi aline tristețea sau care să compenseze lipsa familiei. Nu mai voiam să merg în cluburi și să sar peste cursuri. Nu voiam nici să îi obișnuiesc pe ai mei cu vizite cât mai rare și mai scurte, căutam doar o modalitate de a prelungi cei mai frumoși ani, anii petrecuți acasă.

În mai puțin de două luni primul meu an de facultate va lua sfârșit. Nu mă simt mai puțin copil, mă simt doar mai tristă și goală.”