Prietena ta, curva altuia

O fi de la vremea posomorâtă (și totuși minunată), de la starea de plictiseală care mă încearcă acum sau doar de la toate „iubitele bune” pe care am avut ocazia să le observ din exterior de-a lungul timpului, dar simt că sunt la un click depărtare de a-mi vomita masa de ieri. Mai nou Fb-ul e invadat de această piesă minunată, piesă dedicată laturii sălbatice din tine, fata care se simte prinsă într-o relație nefericită. Parcă a fost făcută pentru tine, nu e așa? O simți, o trăiești pe pielea ta. Ceva de vis. Asta a fost scrisă ca să poți dormi tu mai bine noaptea. Watch it, enjoy it and carry on with being a little bitch. Which is what you are.

Problemele fetelor mici

Principala problemă a fetelor mici este că nu sunt mari, Da, da, exact așa. Conform unui studiu realizat de subsemnata, s-a constatat că fetele mici de înălțime nu sunt înalte. Wow! Și atunci de unde toate aceste observații: „Da’ ce mică ești!” ”Da’ tu chiar ești mică!”. Știu, trăiesc în corpul ăsta. Cred că până la 23 de ani am fost capabilă măcar să constat și eu că sunt mignonă, don’t need a reminder of that. Nu aș avea o problemă cu asta dacă oamenii nu ar fi tâmpiți. Este exact ca și cum ai întreba: „Tu te-ai tuns?” când femeia vine periuță de la coafor.

Și da, cam așa se simte o persoană mică între „adulți” înalți:

417887_588717987814425_706490487_n

„ĂĂĂ.. E mai frig acolo sus, nu?”

Totuși pozele solo nu te dau niciodată de gol.

10610599_837332999619588_1050583744647681388_n

Sau poate că da.

Jumătatea mea

Mi-am pierdut jumătatea. Nu știu cum s-a întâmplat. Nici măcar nu mi-am dat seama, am observat târziu că nu o mai aveam. Și am căutat-o, oh! cât am căutat-o. Doar că am căutat în întuneric. Poate dacă era plină zi o regăseam. Tot ce știu acum e că în noaptea aia m-am întors acasă fără ea. Mă întreb dacă a găsit-o altcineva, dacă o prețuiește mai mult și are grijă mai bine de ea. Mă întreb dacă o privește din când în când și zâmbește pierdută cu gândul la momentul în care a găsit-o. Poate că și persoanei respective îi trezește amintiri plăcute jumătatea mea. Poate o poartă atent peste tot cu ea și o prezintă prietenilor, mândrindu-se cu noul bun. Poate le vorbște celorlalți despre cum a dat peste ea și despre cât de fericită e să o aibă. Poate că o ține mereu aproape de teamă să nu o piardă.

Mă tem totuși că poate a fost găsită de o persoană și mai neglijentă ca mine care a aruncat-o pe undeva și a lăsat-o singură acolo zile la rând… dar mai tare mă sperie gândul că poate nimeni nu a luat-o. Poate că mulți au trecut pe lângă  fără sa o observe, poate că unii au și călcat-o în picioare în graba lor spre casă, serviciu sau școală… Biata mea jumătate (de breloc).

Nimicuri plimbătoare

Am reformulat prima propoziție în minte pentru a suna mai bine decât adevărul de atâtea ori încât m-am plictisit și o să o scriu exact așa cum trebuie să fie scrisă: Urăsc oamenii care nu știu ce să facă cu viețile lor și se transformă în „plângăcioși”. De fiecare dată când văd persoane în jurul meu care par rău de tot date peste cap mă uit la mine, fac o auto-analiză rapidă și mă rog să nu fiu genul ăla de om.

Recunosc, dacă e să discutăm la modul serios despre chestiuni serioase, de la mine nu se poate obține niciodată un răspuns final și/sau concret. Întrebări de genul: „Ce vrei să faci după ce termini facultatea?”, „Unde vrei să te muți?” „Ce job crezi că ți se potrivește?” sau chiar de genul: „Unde vrei să mergem diseară?, „Dintre astea pe care o alegi?”, „Ce mâncăm azi?” mă irită, mă sochează sau mă pun efectiv în stand-by pentru că nu pot să iau decizii. Pur și simplu nu pot. Bine, le iau într-un final, dar întreg procesul cere timp și mă epuizează. Și chiar și atunci când decizia a fost luată, nu pot spune că e bătută în cuie. Mă răzgândesc mai des și mai repede decât își schimbă Drăgușanca bărbații. Nu sunt stabilă din nici un punct de vedere. Nu sunt capabilă să fac planuri, drept urmare le urăsc. Nu prea știu ce vreau de la mine și mă întreb tot timpul ce Dumnezeu vor ceilalți de la mine. Dar de fiecare dată când situația o cere sunt în stare să mă adun și să fac o nenorocită de alegere, chiar dacă se poate să dureze ceva. Ba chiar, tocmai faptul că nu pot lua o decizie pe moment sau că nu mă pot ține de un plan mă ajută să evoluez  și să învăț din mers.

Acum, de ce mă enervează oamenii care nu știu ce e de capurile lor din moment ce, evident, eu sunt cea mai „aeriană” dintre toți cunoscuții mei? Pentru că oamenii ăia își fac rău din propria prostie, dar mai implică și alte persoane în „necazul” lor. „Nu pot să mă despart de iubitul meu, dar e urât și prost și nu-l pot suporta. Totuși, dacă ne-am despărți, cum aș trăi fără el?” „Nu știu încă dacă vreau pe bune să încep o relație cu băiatul ăsta, dar sunt singură și mă plictisesc și cu ce m-ar afecta să-mi pierd virginitatea cu el?”, „Nu vreau să lucrez aici, e un job de rahat, oamenii sunt de nimic, dar mă plătesc bine și nu știu ce altceva aș putea să fac.”

Oamenii care spun lucruri de genul ăsta mă scot din sărite. Pentru că sunt oameni care obișnuiesc să se plângă întotdeauna de situațiile „fără de scăpare” în care se află și atât – „Nu mă descurc cu propriul rahat, dar o să-ți povestesc ție, sperând că mai primesc și un sfat pe care îl uit în secunda 2.” Sunt oameni care nu fac nimic pentru a-și îmbunătăți viețile, în schimb se plâng mult de ele și cerșesc atenție. Oameni de nimic, fără o părere proprie, fără o judecată limpede, fără prea multă activitate cerebrală.

Iar eu îi urăsc.

Acum mă simt mai bine.

2013

De ce la sfârșit de an se cere să tragi linie și să-ți aduni realizările pe anul respectiv? Și mai ales, de ce se cere să întocmești un plan pe anul următor?

Anul ăsta voi face asta și asta și cealaltă: „anul ăsta voi fi un om mai bun”; „anul ăsta promit să slăbesc n kilograme”; „anul ăsta vreau să mă îndrăgostesc”; „anul ăsta o să fiu mai cumpătată”, „anul ăsta renunț la țigări” – de parcă predicțiile pe care le faci într-un moment de nebunie forțată te transformă instantaneu într-o cu totul altă persoană, una chiar mai bună și mai deosebită…

Nu am făcut niciodată acest lucru. De aceea vreau să-l fac acum. Nu voi face previziuni pentru că tind să cred mai degrabă în destin decât în lucru făcut din voința omului, dar voi realiza în schimb o scurtă analiză a anului 2013. Așa, din simplă curiozitate.

2013 – una rece, una caldă. A fost anul în care dacă mi-a mers bine pe un anumit plan, viața a considerat că nu merit să fie la fel și pe celelalte. Așadar, când am avut dragoste, nu am avut bani, când am avut bani, nu am avut sănătate, când am avut sănătate și bani, am rămas fără dragoste. Probabil dacă le-aș fi avut pe toate, aș fi avut parte de o fericire care, evident, nu mi se cuvenea.

După mulți ani triști și incerți 2013 a fost anul în care inevitabilul s-a întâmplat, iar eu mi-am luat rămas-bun de la o parte din mine. Nu-mi mai trebuia oricum, era dată de multă vreme, nici măcar nu-mi mai aparținea. Dar am simțit că am pierdut o mare de iubire anul ăsta. Și nu voi mai fi niciodată întreagă. Și cu regret mărturisesc că mi-e dor de jumătatea aia a mea în fiecare zi.

Ăsta a fost anul în care am făcut și cele mai multe greșeli. Am iubit pe fugă, am uitat să am grijă de mine, mi-am ignorat familia, am făcut promisiuni pe care nu le-am păstrat, am ignorat lucruri care meritau atenția mea și am respins oameni pe care ar fi trebuit să-i țin aproape. Cu toate acestea, am crescut frumos într-un an.

Și ar mai fi multe de spus, dar acum că sunt pusă în această situație nu înțeleg cum pot unii oameni să facă lucrul ăsta. E deprimant să-ți analizezi trecutul. Abandonez aici cu promisiunea de a nu mai face așa ceva prea curând. Și asta se cheamă probabil „lașitate”, dar mi-o asum.

Te-ai (re)găsit(?)!

În mizeria socială prin care te învărți.  În trecătorii care nu te observă. În trecătorii care îți zâmbesc într-o joi la ora 17. În persoanele care arată ca tine. În persoanele care arată așa cum vrei să arăți. În oamenii pe care îți dorești să-i fi putut iubi. În oamenii pe care ai vrea să nu îi fi iubit vreodată. În locurile în care nu ai mers. În locul în care totul a început. În locul în care totul s-a sfârșit. În adevărurile pe care nu le-ai aflat. În adevărul pe care îți dorești să nu îl fi știu. În întrebările pe care nu le-ai adresat. În dorințele pe care nu le-ai exprimat. În planurile pe care încă nu le-ai făcut. În prietenele care au plecat. În jumătatea care s-a schimbat. În proiectele pe care nu le-ai început. În proiectele pe care încă nu le-ai finalizat. În lucrurile pe care le-ai realizat.

Printre resturi.

Am hotărât. M-am regăsit în zilele de toamnă.

De ce cred eu că femeile sunt mai superficiale, mai ipocrite și mai idioate decât bărbații?

Pentru că sunt. E în natura lor să fie. Să se hi-hi-hi și ha-ha-ha și să te transforme peste noapte într-un prost. Pe tine, bărbatul de rând. Bărbatul care nu e în stare să le descifreze și să le calmeze cu o palmă după cap (ipotetică). „Domină-ți femeia, ai grijă de ea sau las-o până să te lase ea!” – motto-ul oricărui bărbat în viață ar trebui să fie ăsta.

Treaba-i simplă. Bărbatul e porc până  într-o bună zi când se îndrăgostește cu adevărat și încetează să mai fie. Femeia, în schimb, este o vulpe șireată până moare. În copilărie toate fetițele visează la Feți-Frumoși cu stea în frunte, cal alb, armură și toate alea, în adolescență toate inocentele sunt în căutarea iubirii adevărate, iar după 20 femeile se transformă brusc în mașini frumoase și perfect funcționabile de sex. Da, da. Femeile alea care tânjesc după un bărbat care să le iubească, să le ocrotească, să le surprindă, să le admire, să le pună lumea la picioare etc. sunt mai nocive decât bărbații. Femeia nu știe să fie prietenă sau iubită. Nu știe să fie prietenă pentru prietena ei, care oricum nu-i este prietenă și nici nu este capabilă să fie devotată unui singur bărbat.

Femeia este singură împotrivă tuturor, dar mai ales împotriva ei. Ia totul de-a gata și nu va face niciodată, dar niciodată, nimic din ce nu va fi în favoarea ei. Scopul oricărei femei în viață e să-și atingă scopul – în orice context, în fața oricui, sub orice preț  și indiferent de consecințe. Ca iubită, îți va face altar și va jura iubire eternă, iar tu vei crede că a coborât raiul pe pământ. Nu, nu așa stau lucrurile. Femeia răspunde întotdeauna cu aceeași monedă. Spune-i „iubito” de 3 ori apoi renunță la acest „nume de cod” și pregăteste-te pentru apocalipsă. „Te iubesc atât timp cât îmi convine să te iubesc”.

Nu sunt sigură ce se întâmplă după nașterea primului copil. Tind să cred că abia atunci se schimbă ceva. Dar e și normal să se potolească atunci „fiara” din femeie pentru că, evident, și-a atins scopul: și-a obținut progenitura, are casă, are soț. Asta fac femeile, pentru asta caută juma’ de viață prostul perfect. Ar căuta și mai mult și mai bine, dar vezi tu, timpul este limitat. Femeia trebuie să bifeze câteva chestii de pe listă până în 30 plus: o bucată întreținător, o casă, un serviciu decent (că deh! e emancipată), chestii de astea „banale”.

Și se mai plâng toate că bărbații sunt misogini și porci și afemeiați și mai știu eu câte. Un bărbat îndrăgostit e un bărbat îndrăgostit. O femeie îndrăgostită e doar o femeie mulțumită pentru moment.

This is what

Mă gândesc la toate cele trei articole de îmbrăcăminte și nu mă pot decide asupra unuia. Vara e aproape gata și rochița cu volănașe nu o voi mai putea purta prea mult, iar pantalonii nu-mi vor ține de cald în zilele de toamnă pentru că sunt scurți. Sunt dezamagită, dar trebuie să gândesc în perspectivă. Poate vara viitoare voi da peste alți pantaloni, mult mai atrăgători și o rochiță care sa-mi evidențieze și ochii. Rochia de seară câștigă, asa cum mă și așteptam din clipa în care am pus ochii pe ea. Regret că nu am avut bani și timp să pot purta rochița și pantalonii, dar așa funcționează uneori viața, nu le poți avea pe toate și trebuie să faci compromisuri uneori. 

And this is how you do smart shopping.