Nu știu cine ești, dar te-am iubit

Din categoria „Ce scriam prin anu’ I”:

Ești toamnă pentru mine. E cel  mai bogat, dar cel mai înșelător anotimp. Mi-ai luat căldura zilelor de vară, dar nu îndrăznești să mă lași în frig de pe acum.

Te simt ca o adiere de vânt și totuși nu ești pe deplin rece. Se zăresc încă raze de soare, dar nu mă mai ating ca înainte. Nu mi-e frică, frig sau greu, dar tu mă împietrești. O fi din cauza cerului tău prea gri.

Nu știu niciodată dacă ar trebui să-mi iau umbrela că o să plouă sau dacă pot porni la drum liniștită. Nu știu dacă să mă acopăr cu o geacă  sau dacă  încă mai e potrivit un sacou. Nu mă pot decide dacă să îmi pun o eșarfă, pentru că gâtul meu i-ar duce lipsa sau dacă ar fi mai bine să rămân așa, vulnerabilă. Când ești aici știu sigur că ieri a fost soare și cald și bine. Nu am certitudinea încă, dar bănuiesc că mâine o să fie rece.

Ești toamnă pentru mine. Îmi aduci frunze colorate și le așterni la picioare, dar îmi speli surprizele uscate cu ploi și vânt și parcă ești furtună… Știu sigur că tu nu îmi pregătești  vreme mai bună, dar nu mă anunți în avans niciodată. Îți place să-mi dai câte o zi rea după una bună, de parcă ai știi că așa te voi prețui mai mult.

Rămâi totuși toamnă pentru mine, gen. Nu mă lași  rece, dar nici nu mă-ncălzești. Aștept să treci ca să mai vii.

Ce scriam prin anu’ I

Mi-am găsit vechiul blog și odată cu el și această bucată de suflet. Este un articol scris la un moment dat în primul meu an de facultate și nici că se putea nimeri o perioadă mai bună să dau peste el – acum că mă întorc pentru primul an de master. Mai nimic nu s-a schimbat, poate doar modul de exprimare; sentimentul e același.

„În dimineața aceasta m-a trezit un dor de acasă. Mă hrănește de luni de zile și îmi asigură o stare de bine gândul că sunt aceeași fetiță în ochii alor mei, atunci când ajung acasă.

În această perioadă ar trebui să mă bucur de libertatea pe care fiecare licean în ultimul an o venerează, o așteaptă și o cere în mod repetat ca pe un bun care i se cuvine și de care se simte privat. Nimic nu e mai apăsător ca libertatea. Libertatea aduce în minte și în suflet singurătate și tristețe. Libertatea face cât toate grijile și supărările la un loc. Libertatea îmi amintește cât de neajutorată mă simt.

Un adevărat student știe că odată ajuns la facultate lucrurile iau o întorsătură bizară și dorințele pe care le aveai ca licean se întorc împotriva ta. Ți se face dor de mâncarea de acasă, de vremurile în care nu erai nevoit să-ți gestionezi bugetul, de televizorul și patul tău și mai ales de liniștea și căldura de acolo.

Apreciez singurătatea, de cele mai multe ori o caut. Eu cu mine mă simt cel mai bine, dar anul acesta m-am trezit singură pe lume într-un Iași prăfuit și nu mi-a plăcut. Nu am avut timp să-mi fac prieteni și nu m-am grăbit să-mi petrec nopțile în oraș, așa cum preconizasem că avea să se întâmple în perioada facultății. Nici nu am mai simțit stabilitate și independență, pentru că mă știu mai dependentă ca niciodată. Sunt dependentă de ai mei  și sunt dependentă de persoana care îmi asigură doza de pozitivism în fiecare zi.

Dorința de a mă răzvrăti a trecut de mult pe lângă mine. Nu am fost niciodată rebelă, dar ca orice viitor student credeam că mutarea într-un oraș la o distanță de trei ore de casă îmi va permite să le arăt alor mei că am vârsta la care pot face orice îmi doresc.

Cât de tare m-am înșelat! Habar nu aveam ce îmi doresc. 

Când m-am văzut singură și am acceptat ideea că acesta este începutul unei vieți de musafir în propria casă, nu a mai existat nimic care să îmi aline tristețea sau care să compenseze lipsa familiei. Nu mai voiam să merg în cluburi și să sar peste cursuri. Nu voiam nici să îi obișnuiesc pe ai mei cu vizite cât mai rare și mai scurte, căutam doar o modalitate de a prelungi cei mai frumoși ani, anii petrecuți acasă.

În mai puțin de două luni primul meu an de facultate va lua sfârșit. Nu mă simt mai puțin copil, mă simt doar mai tristă și goală.”

Fetele și relațiile

De ce în majoritatea cazurilor fetele care sunt într-o relație nu sunt capabile să-și ia un angajament față de o singură persoană și ajung să înșele?

Nu vorbesc aici despre domnișoare în relații de o lună, două, trei, ci despre cele în relații de unu, doi, trei, patru ani care, probabil plictisite de același fel de mâncare, salivează la gândul unui fel principal mai exotic, mai altfel

Există multe tipuri de fete într-o relație. De regulă acestea pot fi grupate în trei mari categorii:

1. Avem o dată fetele care sunt mulțumite de ceea ce au și se simt cu adevărat împlinite pe plan sentimental – dragostea e mare aici, iubiții se înțeleg de minune, dar nu pentru totdeauna.  Fetele sunt „de casă”, fidele și cuminți, termenul de valabilitate este hotărât însă de o mulțime de factori externi.

2. Mai avem și fetele care iubesc așa cum doar naivele pot să o facă, în timp ce sunt tratate ca niște nimicuri și rămân într-o relație cu speranța că poate, poate într-un final o să se „dea pe brazdă” și partenerul – acestea ajung să-și blesteme zilele în care au ales să tragă de o relație până au iradiat și puținul ce mai era frumos din ea. Este de preferat ca misiunea să fie abandonată la timp, dar acest lucru devine imposibil fără o palmă peste cap de la prietene sau una peste față de la „colegul” de pat.

3. Dar avem apoi această specie – domnișoarele care au relații banale de care sunt evident plictisite, dar nu se îndură să le dea drumul proștilor care chiar le-au pus lumea la picioare pentru că s-au obișnuit cu ei, pentru că le oferă o anumită stabilitate emoțională, pentru că așa au garanția că cineva e mereu acolo și alte asemenea scuze. Totuși, fetele astea nu fac nimic pentru a-și îmbunătăți relațiile, efortul ar fi prea mare. Găsesc, în schimb, alte activități care să le scoată din rutină, cum ar fi înșelatul.

Cel mai amărât bărbat e cel pe care-l „lovește norocul” si-și achiziționează un specimen ca ăsta. Știi cum e… îți găsești și tu o fată cumsecade, o crești n ani, o educi, o scoți în lume doar ca să ajungi apoi să-ți spună noapte bună mai devreme că deh, tre’ să-i rămână și ei ceva timp să stea cu unu, altu’ pe Facebook. Ferice de cei care nu știu ce le fac iubitele, căci aceia vor dormi liniștiți până la sfârșitul relației!

Apare aici întrebarea: de ce câcat ai alege să nu-l eliberezi pe bietul băiat dacă tot nu te mai regăsești lângă el? Și dacă tot nu faci asta pentru că știu și eu, poate că mâine o să fie mai bine, de ce trebuie să te transformi într-una care minte, înșeală și prostește? Prostul ăla pe care îl ai acasă nu a fost prost dintotdeauna. Merită minimul de respect din partea ta, merită o despărțire decentă, nu un: „El îmi vorbea mai frumos decât tine și nu mi-am dat seama că se va ajunge aici”.

Categoriile astea nu sunt „bătute în cuie”, iar fetele care se includ într-una pot cu ușurință să treacă și în cealaltă. De multe ori categoriile astea reprezintă chiar stadiile unei relații lungi și nefericite, iar fetele care ajung la ultimul stadiu fac de rușine „femeia”. Nu doar că își bat joc de tot ceea ce înseamnă „relație” și „iubit”, dar își bat joc în primul rând de ele.

Oricine a trecut prin asta știe cum e. Fie că a fost cel înșelat sau cea care a înșelat. Been there, done that. De aceea acum îmi iau timp să-mi „spăl păcatele”.

Vreau înapoi

Poate scrisul pe blog merge mai bine decât scrisul la licență.

Sunt absentă. De peste tot, mereu. Absentă aici, absentă în viața mea, absentă în mine, în minte. Nici nu mă caut, doar observ. De când nu mai știu de mine am avut tot timpul să-i observ pe ceilalți. Am observat prietenii distrugându-se, oamenii regăsindu-se, relații neîncepute încă încheindu-se. În toate am fost și eu, dar fără să FIU acolo. Nu știu dacă ceilalți observă, însă. Nu cred, ceea ce e perfect. Nici nu am vrut să fiu eu acolo. Nu am vrut să văd prietene certându-se, nu am vrut să pun sare pe răni demult închise și în nici un caz nu am vrut să-mi iau rămas bun de la un viitor promițător.

Ce faci când ajungi într-un punct mort? ce fac oamenii când nu știu ce să mai facă? Cum plec de aici? Să fac doi pași înapoi sau să pornesc în pas alert drept înainte? Să rămân pe loc și să-mi regândesc strategia? Să-mi iau o perioadă pentru mine, să neg, să mă enervez, să sufăr și să accept într-un final? Nu vreau nimic din toate astea. Nu vreau să plec din nicăieri-ul ăsta. Nu vreau să fiu aici, dar nici nu vreau să trec de el. Să părăsesc locația asta ar însemna să uit și să merg mai departe. Nu mulțumesc, o să rămân aici, pierdută. De va fi să plec, o voi face doar când voi fi găsită și „salvată”. Asta ar putea să se întâmple mâine sau niciodată. Dar singură de aici nu ies.

Vreau înapoi.

Sfârșit de început

Nu am uitat să las o urmă și pe aici, dar parcă am uitat totuși să scriu. Întotdeauna mi-e greu să scriu când sunt în mijlocul a ceva. Când sunt în mijlocul unei probleme, unei relații sau unui necaz. Pentru mine cuvintele astea sunt sinonime. Întotdeauna trebuie să scriu despre abia când „chestiunea” e la trecut, altfel îmi e prea greu să îmi confrunt idealurile  cu realitatea și să mă declar, din nou, înfrântă.

Acum sunt în mijlocul sesiunii. E și asta o relație. O relație pe care o întrețin cu facultatea, dar nu despre asta discutăm aici.

Discutăm despre o zi de iarnă „tomnatică” la o cafea și o țigară… două, trei. Și râsete. Și întârzieri de 17 minute, cum îmi plac mie. Și doi oameni „împreună”.

Mă uit la ei parcă de la o masă alăturată și nu văd decât zâmbete. Oamenii ăștia nu comunică printr-un schimb de cuvinte, între ei are loc un altfel de schimb. Cred că fata și-a dat sufletul pe o mână de speranțe chiar cu două minute înainte că el să se așeze la masă. De fapt, cred că a renunțat la liniște și comoditate încă de când i-a acceptat invitația la ceai.

Pare atât de fericită, așa cum o văd eu din colțul meu. Ea nu râde niciodată. Ea nu se pierde cu firea niciodată. Ea nu face glume bune niciodată. Ea e serioasă, calculată, atentă și mereu în defensivă. Nu și cu el. Îl cunoaște de o oră; a început să-l cunoască de o oră. În el vede tot ce apreciază și detestă la un băiat. Totul e atât simplu în preajma lui, în cel mai complicat mod cu putință. E străinul care în două ore ți se lipește de inimă, iar în alte două e din nou doar un străin. Dar, la naiba, el  e chiar „starea de bine” în persoană. Iar ea e pierdută – râde și râde, iar și iar. Îi urmărește prudent fiecare reacție și o privește de parcă ar fi prima și ultima oară când i se oferă ocazia să facă asta. Pot să constat cu ușurință că ei nu au ce căuta la masa aia. Nimic nu îi leagă, nimic nu îi poate face să rămână acolo și totuși ceva i-a adus împreună. Scot tot ce e mai bun unul din celălalt, într-un mod în care doar două persoane cu firi diametral opuse o pot face. Cât de diferiți pot fi doi oameni? atât de diferiți cât trebuie pentru a se putea completa perfect. Așa-mi păreau ei.

Nu au stau mult. Câteva ore, câteva zile, câteva săptămâni. Nu mi-am dat seama. Nu am știut. Fascinată și uimită de tot ce se întâmpla, nu am avut timp să înțeleg cum, de ce  și mai ales cine era fata aia. „Cine era?”, mă întreb și acum.

Nu eram eu.

Viața e frumoasă

Se făcea că îmbătrânesc și viața e(ra) tristă… dar în seara asta am avut o revelație. Da, da.

Viața e urâtă și când e frumoasă. Dacă o ai pe aia, nu o ai pe cealaltă. Dacă o ai pe cealaltă, parcă „cealaltă” de la vecina e mai frumoasă. Tristă azi că ai facultate și nu ai job, tristă mâine că ai facultate, ai job, dar parcă mai vrei bani. Te plângi azi că nu ai prieten, mâine ai prieten, dar nu-l mai vrei. Bosumflată azi că prietenele ți-s plecate, le ai mâine pe toate, dar nu mai ai chef să ieși din casă. Probleme existențiale. E nevoie de o sticlă de vin ca să le faci față.

Cât de superficială. Atât de sperficială, doar eu?! Bine că nu sunt o nenorocită cu ‘nșpe mii de fețe. Cum am văzut că se poartă printre fete. Ce ți-e și cu tipele astea pe la 20. E nevoie de un alt articol în care să dezbat acest subiect. Mă supără atât de mult ce văd în jurul meu încât am ajuns să jignesc partea feminină a planetei. Am zis jignesc doar? „Urăsc”, ăsta e cuvântul ce se potrivește mai bine. Alt articol pentru asta, altă dată.  Acum mă întorc la al meu vin. Am avut o revelație.

Ca să-mi amintesc de asta mâine.

Obsesia de săptămâna asta

Mi-am cumpărat cele mai frumoase sandale din lume. În plină iarnă. Sunt atât de nepotrivite încât nu pot decât să le iubesc. Sunt diferite și speciale cu adevărat, dar nu le voi purta niciodată. Nu acum pentru că nu e momentul lor, nu la vară pentru că până atunci voi fi uitat de mult de ele.

Nu pot să dorm, nu pot să scriu, nu pot să ascult – sandalele astea mi-au rezervat gândurile. Îmi plac atât de mult încât le scot din când în când din cutia lor deosebită și le privesc până când aud cum inima mă ceartă. Ne-am supărat – eu și inima mea – una pe cealaltă. Ea pe mine pentru că am lăsat-o să sufere de prea multe ori, eu pe ea pentru  că mi-a transmis prea multe semnale false. Suntem chit, aș spune eu.

Sandalele astea, cum spuneam.. Știu că nu am nevoie de ele, dar nu pot să nu-mi doresc să le port. Am văzut atât de multe ghete până acum… cine se mai miră că m-am îndrăgostit de o pereche de sandale? O să le arunc. În curând. Și o să-mi pară rău, dar nu pentru mult timp.

Deocamdată le urăsc pentru că nu le pot purta. Le iubeam cumva câteva rânduri mai sus?! Nu contează. Dacă era vară și le puteam încălța probabil că mi-aș fi cumpărat o pereche de ghete. Atât de mult mă fascinează ceea ce nu (mi-)e potrivit.

Bla bla bla – it’s a love song

Cum ar fi ca melodia asta să trezească un sentiment și în mine? O sclipire, o tresărire, un ceva acolo. Pentru cine să cânt? Tu pentru cine cânți oare?

De câte ori se îndrăgostesc oamenii într-o viață? Și pentru ce? Și cum? Dar când? Unde? Pentru cât timp? Și ce folos găsesc în asta?

Sufletele noastre sunt prea murdare pentru a merita să se simtă iubite.

Cât de stupid sună – „iubire”.

Guess I’m getting too old for this shit.

Now what?

Am în față două rochii. Rătăceam prin magazin și m-am oprit asupra lor. Ambele sunt foarte frumoase. Am bani doar pentru una. La naiba. Care să fie? Rochiile sunt asemănătoare, dar total diferite. Observ că sunt făcute din același material, ce-i drept foarte plăcut la atingere. Ambele au culori frumoase și, culmea, cred că m-ar avantaja amândouă. Una are volănașe și este o idee mai scurtă decât cealaltă, așa că mi-ar pune în evidență picioarele, în vreme ce a doua, care este decupata în partea de sus, mi-ar lăsa umerii bronzați la vedere. Mă văd bine în amândouă. Observ în jurul meu și alte fete care le analizează. Una dintre tipe a pus ochii pe cea fără umeri. Ar trebui să mă decid rapid, dar e destul de dificil. Cum banii nu îmi ajung îmi voi cumpăra doar una – clar cea mai frumoasă – și voi pleca acasă mulțumită de mine. Nu mă voi gândi la rochia lăsată în urmă pe umerașul din magazin.

Așa. Întind mâna spre ele. Care să fie? Știu de ce îmi ia atât de mult să mă decid. Adevărul e că în mintea mea alegerea e deja făcută. Știu care e rochia pe care o vreau. Cea fără umeri e de departe cea mai frumoasă rochie pe care am văzut-o vreodată și sunt sigură că e făcută pentru mine. Culorile ei mă zăpăcesc și mă încântă. Aș vrea să o văd atârnând în dulapul meu. Aș admira-o zile la rând și m-aș simți frumoasă purtând-o. Dar aici apare și problema. Este o rochie de seară. Aș putea să o port doar la ocazii mai speciale. E așa frumoasă că aș vrea să o îmbrac zilnic, dar în loc de asta cu ea ar trebui să mă mulțumesc doar cu o seară, două odată la câteva luni. Și asta nu poate dura mult, o să apară și alte rochii de seară pe care voi dori să le încerc, nu o pot purta mereu pe aceeași. Rochia cu volănașe în schimb ar putea fi purtată în orice moment din orice zi. Acum, s-ar merita să-mi dau banii pe o rochie pe care să o pun la păstrare și să o port din când în când, pentru o seară? Cealaltă ar face o investiție mult mai bună. Nici ea nu e urâtă, nu e urâtă deloc. Cred că m-aș simți atrăgătoare în ea. Aș primi câteva complimente în ea. Dar nu o pot privi la fel.

Mă uit la ceasul de pe mână. Prea mult timp a trecut de când m-am oprit aici. Aș putea să o iau acum pe cea dorită, să fug cu ea la casa de marcat și să nu privesc înapoi. Dar stând așa pe loc, cântărind-mi gândurile, nu am putut să nu observ că tipa de lângă mine, cea care a ochit aceeași rochie, arată foarte bine. Dacă mă gândesc mai bine, cred că rochia mea preferată ar arăta mai bine pe ea. Poate că ea merge la mai multe evenimente și o va purta și aprecia mai mult. Ce să fac?

Indecisă ca întotdeauna și sătulă de aceeași priveliște arunc o privire prin magazin. Proastă idee. O pereche de pantaloni tocmai mi-a făcut cu ochiul. Abia ce am întors capul și uite-i, stau acolo, de parcă asta și așteptau. „Ție nu-ți prea plac pantalonii, Andreea, tu ești genul care poartă rochițe” – îmi spun. „Nici măcar nu sunt genul tău”. Dar m-au cucerit. Nu-mi pot lua ochii de la ei. Au ceva. Fac un pas înspre ei. Altă idee proastă. Tipa de lângă mine mi-a luat rochia. Ce spun luat, mi-a furat-o de sub nas. Dar nu fuge cu ea spre casă. Acum o privește mai bine. O secundă mai târziu, o pune la loc. Răsuflu ușurată, pentru o clipă am crezut că am pierdut-o. Ar trebui să o cumpăr repede, nu vreau să o pierd. Dar cum rămâne cu cealaltă? Și pantalonii?

Mă uit din nou la ceas. Ce fac acum?

Zen

E calm. Cum nu a mai fost de ceva timp. Nu știu dacă e calmul dinaintea furtunii sau calmul de după ea. Știu sigur doar că e ceva între rău și bine, între rău și rău, între bine și bine. E la mijloc. Să fie ăsta echilibrul? să-l fii găsit? Pentru prima dată nu mă îngrijorează dacă o să vină vreme rea sau bună, dar nu mă mai interesează nici zilele posomorâte care au trecut exact prin mine.
Prea s-a zbătut sufletul ăsta. Am grijă de el acum. O merităm.
E totul zen. Oare doar azi?