Sfârșit de început

Nu am uitat să las o urmă și pe aici, dar parcă am uitat totuși să scriu. Întotdeauna mi-e greu să scriu când sunt în mijlocul a ceva. Când sunt în mijlocul unei probleme, unei relații sau unui necaz. Pentru mine cuvintele astea sunt sinonime. Întotdeauna trebuie să scriu despre abia când „chestiunea” e la trecut, altfel îmi e prea greu să îmi confrunt idealurile  cu realitatea și să mă declar, din nou, înfrântă.

Acum sunt în mijlocul sesiunii. E și asta o relație. O relație pe care o întrețin cu facultatea, dar nu despre asta discutăm aici.

Discutăm despre o zi de iarnă „tomnatică” la o cafea și o țigară… două, trei. Și râsete. Și întârzieri de 17 minute, cum îmi plac mie. Și doi oameni „împreună”.

Mă uit la ei parcă de la o masă alăturată și nu văd decât zâmbete. Oamenii ăștia nu comunică printr-un schimb de cuvinte, între ei are loc un altfel de schimb. Cred că fata și-a dat sufletul pe o mână de speranțe chiar cu două minute înainte că el să se așeze la masă. De fapt, cred că a renunțat la liniște și comoditate încă de când i-a acceptat invitația la ceai.

Pare atât de fericită, așa cum o văd eu din colțul meu. Ea nu râde niciodată. Ea nu se pierde cu firea niciodată. Ea nu face glume bune niciodată. Ea e serioasă, calculată, atentă și mereu în defensivă. Nu și cu el. Îl cunoaște de o oră; a început să-l cunoască de o oră. În el vede tot ce apreciază și detestă la un băiat. Totul e atât simplu în preajma lui, în cel mai complicat mod cu putință. E străinul care în două ore ți se lipește de inimă, iar în alte două e din nou doar un străin. Dar, la naiba, el  e chiar „starea de bine” în persoană. Iar ea e pierdută – râde și râde, iar și iar. Îi urmărește prudent fiecare reacție și o privește de parcă ar fi prima și ultima oară când i se oferă ocazia să facă asta. Pot să constat cu ușurință că ei nu au ce căuta la masa aia. Nimic nu îi leagă, nimic nu îi poate face să rămână acolo și totuși ceva i-a adus împreună. Scot tot ce e mai bun unul din celălalt, într-un mod în care doar două persoane cu firi diametral opuse o pot face. Cât de diferiți pot fi doi oameni? atât de diferiți cât trebuie pentru a se putea completa perfect. Așa-mi păreau ei.

Nu au stau mult. Câteva ore, câteva zile, câteva săptămâni. Nu mi-am dat seama. Nu am știut. Fascinată și uimită de tot ce se întâmpla, nu am avut timp să înțeleg cum, de ce  și mai ales cine era fata aia. „Cine era?”, mă întreb și acum.

Nu eram eu.