2013

De ce la sfârșit de an se cere să tragi linie și să-ți aduni realizările pe anul respectiv? Și mai ales, de ce se cere să întocmești un plan pe anul următor?

Anul ăsta voi face asta și asta și cealaltă: „anul ăsta voi fi un om mai bun”; „anul ăsta promit să slăbesc n kilograme”; „anul ăsta vreau să mă îndrăgostesc”; „anul ăsta o să fiu mai cumpătată”, „anul ăsta renunț la țigări” – de parcă predicțiile pe care le faci într-un moment de nebunie forțată te transformă instantaneu într-o cu totul altă persoană, una chiar mai bună și mai deosebită…

Nu am făcut niciodată acest lucru. De aceea vreau să-l fac acum. Nu voi face previziuni pentru că tind să cred mai degrabă în destin decât în lucru făcut din voința omului, dar voi realiza în schimb o scurtă analiză a anului 2013. Așa, din simplă curiozitate.

2013 – una rece, una caldă. A fost anul în care dacă mi-a mers bine pe un anumit plan, viața a considerat că nu merit să fie la fel și pe celelalte. Așadar, când am avut dragoste, nu am avut bani, când am avut bani, nu am avut sănătate, când am avut sănătate și bani, am rămas fără dragoste. Probabil dacă le-aș fi avut pe toate, aș fi avut parte de o fericire care, evident, nu mi se cuvenea.

După mulți ani triști și incerți 2013 a fost anul în care inevitabilul s-a întâmplat, iar eu mi-am luat rămas-bun de la o parte din mine. Nu-mi mai trebuia oricum, era dată de multă vreme, nici măcar nu-mi mai aparținea. Dar am simțit că am pierdut o mare de iubire anul ăsta. Și nu voi mai fi niciodată întreagă. Și cu regret mărturisesc că mi-e dor de jumătatea aia a mea în fiecare zi.

Ăsta a fost anul în care am făcut și cele mai multe greșeli. Am iubit pe fugă, am uitat să am grijă de mine, mi-am ignorat familia, am făcut promisiuni pe care nu le-am păstrat, am ignorat lucruri care meritau atenția mea și am respins oameni pe care ar fi trebuit să-i țin aproape. Cu toate acestea, am crescut frumos într-un an.

Și ar mai fi multe de spus, dar acum că sunt pusă în această situație nu înțeleg cum pot unii oameni să facă lucrul ăsta. E deprimant să-ți analizezi trecutul. Abandonez aici cu promisiunea de a nu mai face așa ceva prea curând. Și asta se cheamă probabil „lașitate”, dar mi-o asum.

Viața e frumoasă

Se făcea că îmbătrânesc și viața e(ra) tristă… dar în seara asta am avut o revelație. Da, da.

Viața e urâtă și când e frumoasă. Dacă o ai pe aia, nu o ai pe cealaltă. Dacă o ai pe cealaltă, parcă „cealaltă” de la vecina e mai frumoasă. Tristă azi că ai facultate și nu ai job, tristă mâine că ai facultate, ai job, dar parcă mai vrei bani. Te plângi azi că nu ai prieten, mâine ai prieten, dar nu-l mai vrei. Bosumflată azi că prietenele ți-s plecate, le ai mâine pe toate, dar nu mai ai chef să ieși din casă. Probleme existențiale. E nevoie de o sticlă de vin ca să le faci față.

Cât de superficială. Atât de sperficială, doar eu?! Bine că nu sunt o nenorocită cu ‘nșpe mii de fețe. Cum am văzut că se poartă printre fete. Ce ți-e și cu tipele astea pe la 20. E nevoie de un alt articol în care să dezbat acest subiect. Mă supără atât de mult ce văd în jurul meu încât am ajuns să jignesc partea feminină a planetei. Am zis jignesc doar? „Urăsc”, ăsta e cuvântul ce se potrivește mai bine. Alt articol pentru asta, altă dată.  Acum mă întorc la al meu vin. Am avut o revelație.

Ca să-mi amintesc de asta mâine.

Obsesia de săptămâna asta

Mi-am cumpărat cele mai frumoase sandale din lume. În plină iarnă. Sunt atât de nepotrivite încât nu pot decât să le iubesc. Sunt diferite și speciale cu adevărat, dar nu le voi purta niciodată. Nu acum pentru că nu e momentul lor, nu la vară pentru că până atunci voi fi uitat de mult de ele.

Nu pot să dorm, nu pot să scriu, nu pot să ascult – sandalele astea mi-au rezervat gândurile. Îmi plac atât de mult încât le scot din când în când din cutia lor deosebită și le privesc până când aud cum inima mă ceartă. Ne-am supărat – eu și inima mea – una pe cealaltă. Ea pe mine pentru că am lăsat-o să sufere de prea multe ori, eu pe ea pentru  că mi-a transmis prea multe semnale false. Suntem chit, aș spune eu.

Sandalele astea, cum spuneam.. Știu că nu am nevoie de ele, dar nu pot să nu-mi doresc să le port. Am văzut atât de multe ghete până acum… cine se mai miră că m-am îndrăgostit de o pereche de sandale? O să le arunc. În curând. Și o să-mi pară rău, dar nu pentru mult timp.

Deocamdată le urăsc pentru că nu le pot purta. Le iubeam cumva câteva rânduri mai sus?! Nu contează. Dacă era vară și le puteam încălța probabil că mi-aș fi cumpărat o pereche de ghete. Atât de mult mă fascinează ceea ce nu (mi-)e potrivit.