Nu știu cine ești, dar te-am iubit

Din categoria „Ce scriam prin anu’ I”:

Ești toamnă pentru mine. E cel  mai bogat, dar cel mai înșelător anotimp. Mi-ai luat căldura zilelor de vară, dar nu îndrăznești să mă lași în frig de pe acum.

Te simt ca o adiere de vânt și totuși nu ești pe deplin rece. Se zăresc încă raze de soare, dar nu mă mai ating ca înainte. Nu mi-e frică, frig sau greu, dar tu mă împietrești. O fi din cauza cerului tău prea gri.

Nu știu niciodată dacă ar trebui să-mi iau umbrela că o să plouă sau dacă pot porni la drum liniștită. Nu știu dacă să mă acopăr cu o geacă  sau dacă  încă mai e potrivit un sacou. Nu mă pot decide dacă să îmi pun o eșarfă, pentru că gâtul meu i-ar duce lipsa sau dacă ar fi mai bine să rămân așa, vulnerabilă. Când ești aici știu sigur că ieri a fost soare și cald și bine. Nu am certitudinea încă, dar bănuiesc că mâine o să fie rece.

Ești toamnă pentru mine. Îmi aduci frunze colorate și le așterni la picioare, dar îmi speli surprizele uscate cu ploi și vânt și parcă ești furtună… Știu sigur că tu nu îmi pregătești  vreme mai bună, dar nu mă anunți în avans niciodată. Îți place să-mi dai câte o zi rea după una bună, de parcă ai știi că așa te voi prețui mai mult.

Rămâi totuși toamnă pentru mine, gen. Nu mă lași  rece, dar nici nu mă-ncălzești. Aștept să treci ca să mai vii.

Ce scriam prin anu’ I

Mi-am găsit vechiul blog și odată cu el și această bucată de suflet. Este un articol scris la un moment dat în primul meu an de facultate și nici că se putea nimeri o perioadă mai bună să dau peste el – acum că mă întorc pentru primul an de master. Mai nimic nu s-a schimbat, poate doar modul de exprimare; sentimentul e același.

„În dimineața aceasta m-a trezit un dor de acasă. Mă hrănește de luni de zile și îmi asigură o stare de bine gândul că sunt aceeași fetiță în ochii alor mei, atunci când ajung acasă.

În această perioadă ar trebui să mă bucur de libertatea pe care fiecare licean în ultimul an o venerează, o așteaptă și o cere în mod repetat ca pe un bun care i se cuvine și de care se simte privat. Nimic nu e mai apăsător ca libertatea. Libertatea aduce în minte și în suflet singurătate și tristețe. Libertatea face cât toate grijile și supărările la un loc. Libertatea îmi amintește cât de neajutorată mă simt.

Un adevărat student știe că odată ajuns la facultate lucrurile iau o întorsătură bizară și dorințele pe care le aveai ca licean se întorc împotriva ta. Ți se face dor de mâncarea de acasă, de vremurile în care nu erai nevoit să-ți gestionezi bugetul, de televizorul și patul tău și mai ales de liniștea și căldura de acolo.

Apreciez singurătatea, de cele mai multe ori o caut. Eu cu mine mă simt cel mai bine, dar anul acesta m-am trezit singură pe lume într-un Iași prăfuit și nu mi-a plăcut. Nu am avut timp să-mi fac prieteni și nu m-am grăbit să-mi petrec nopțile în oraș, așa cum preconizasem că avea să se întâmple în perioada facultății. Nici nu am mai simțit stabilitate și independență, pentru că mă știu mai dependentă ca niciodată. Sunt dependentă de ai mei  și sunt dependentă de persoana care îmi asigură doza de pozitivism în fiecare zi.

Dorința de a mă răzvrăti a trecut de mult pe lângă mine. Nu am fost niciodată rebelă, dar ca orice viitor student credeam că mutarea într-un oraș la o distanță de trei ore de casă îmi va permite să le arăt alor mei că am vârsta la care pot face orice îmi doresc.

Cât de tare m-am înșelat! Habar nu aveam ce îmi doresc. 

Când m-am văzut singură și am acceptat ideea că acesta este începutul unei vieți de musafir în propria casă, nu a mai existat nimic care să îmi aline tristețea sau care să compenseze lipsa familiei. Nu mai voiam să merg în cluburi și să sar peste cursuri. Nu voiam nici să îi obișnuiesc pe ai mei cu vizite cât mai rare și mai scurte, căutam doar o modalitate de a prelungi cei mai frumoși ani, anii petrecuți acasă.

În mai puțin de două luni primul meu an de facultate va lua sfârșit. Nu mă simt mai puțin copil, mă simt doar mai tristă și goală.”

Prietena ta, curva altuia

O fi de la vremea posomorâtă (și totuși minunată), de la starea de plictiseală care mă încearcă acum sau doar de la toate „iubitele bune” pe care am avut ocazia să le observ din exterior de-a lungul timpului, dar simt că sunt la un click depărtare de a-mi vomita masa de ieri. Mai nou Fb-ul e invadat de această piesă minunată, piesă dedicată laturii sălbatice din tine, fata care se simte prinsă într-o relație nefericită. Parcă a fost făcută pentru tine, nu e așa? O simți, o trăiești pe pielea ta. Ceva de vis. Asta a fost scrisă ca să poți dormi tu mai bine noaptea. Watch it, enjoy it and carry on with being a little bitch. Which is what you are.

Problemele fetelor mici

Principala problemă a fetelor mici este că nu sunt mari, Da, da, exact așa. Conform unui studiu realizat de subsemnata, s-a constatat că fetele mici de înălțime nu sunt înalte. Wow! Și atunci de unde toate aceste observații: „Da’ ce mică ești!” ”Da’ tu chiar ești mică!”. Știu, trăiesc în corpul ăsta. Cred că până la 23 de ani am fost capabilă măcar să constat și eu că sunt mignonă, don’t need a reminder of that. Nu aș avea o problemă cu asta dacă oamenii nu ar fi tâmpiți. Este exact ca și cum ai întreba: „Tu te-ai tuns?” când femeia vine periuță de la coafor.

Și da, cam așa se simte o persoană mică între „adulți” înalți:

417887_588717987814425_706490487_n

„ĂĂĂ.. E mai frig acolo sus, nu?”

Totuși pozele solo nu te dau niciodată de gol.

10610599_837332999619588_1050583744647681388_n

Sau poate că da.

Jumătatea mea

Mi-am pierdut jumătatea. Nu știu cum s-a întâmplat. Nici măcar nu mi-am dat seama, am observat târziu că nu o mai aveam. Și am căutat-o, oh! cât am căutat-o. Doar că am căutat în întuneric. Poate dacă era plină zi o regăseam. Tot ce știu acum e că în noaptea aia m-am întors acasă fără ea. Mă întreb dacă a găsit-o altcineva, dacă o prețuiește mai mult și are grijă mai bine de ea. Mă întreb dacă o privește din când în când și zâmbește pierdută cu gândul la momentul în care a găsit-o. Poate că și persoanei respective îi trezește amintiri plăcute jumătatea mea. Poate o poartă atent peste tot cu ea și o prezintă prietenilor, mândrindu-se cu noul bun. Poate le vorbște celorlalți despre cum a dat peste ea și despre cât de fericită e să o aibă. Poate că o ține mereu aproape de teamă să nu o piardă.

Mă tem totuși că poate a fost găsită de o persoană și mai neglijentă ca mine care a aruncat-o pe undeva și a lăsat-o singură acolo zile la rând… dar mai tare mă sperie gândul că poate nimeni nu a luat-o. Poate că mulți au trecut pe lângă  fără sa o observe, poate că unii au și călcat-o în picioare în graba lor spre casă, serviciu sau școală… Biata mea jumătate (de breloc).

Fetele și relațiile

De ce în majoritatea cazurilor fetele care sunt într-o relație nu sunt capabile să-și ia un angajament față de o singură persoană și ajung să înșele?

Nu vorbesc aici despre domnișoare în relații de o lună, două, trei, ci despre cele în relații de unu, doi, trei, patru ani care, probabil plictisite de același fel de mâncare, salivează la gândul unui fel principal mai exotic, mai altfel

Există multe tipuri de fete într-o relație. De regulă acestea pot fi grupate în trei mari categorii:

1. Avem o dată fetele care sunt mulțumite de ceea ce au și se simt cu adevărat împlinite pe plan sentimental – dragostea e mare aici, iubiții se înțeleg de minune, dar nu pentru totdeauna.  Fetele sunt „de casă”, fidele și cuminți, termenul de valabilitate este hotărât însă de o mulțime de factori externi.

2. Mai avem și fetele care iubesc așa cum doar naivele pot să o facă, în timp ce sunt tratate ca niște nimicuri și rămân într-o relație cu speranța că poate, poate într-un final o să se „dea pe brazdă” și partenerul – acestea ajung să-și blesteme zilele în care au ales să tragă de o relație până au iradiat și puținul ce mai era frumos din ea. Este de preferat ca misiunea să fie abandonată la timp, dar acest lucru devine imposibil fără o palmă peste cap de la prietene sau una peste față de la „colegul” de pat.

3. Dar avem apoi această specie – domnișoarele care au relații banale de care sunt evident plictisite, dar nu se îndură să le dea drumul proștilor care chiar le-au pus lumea la picioare pentru că s-au obișnuit cu ei, pentru că le oferă o anumită stabilitate emoțională, pentru că așa au garanția că cineva e mereu acolo și alte asemenea scuze. Totuși, fetele astea nu fac nimic pentru a-și îmbunătăți relațiile, efortul ar fi prea mare. Găsesc, în schimb, alte activități care să le scoată din rutină, cum ar fi înșelatul.

Cel mai amărât bărbat e cel pe care-l „lovește norocul” si-și achiziționează un specimen ca ăsta. Știi cum e… îți găsești și tu o fată cumsecade, o crești n ani, o educi, o scoți în lume doar ca să ajungi apoi să-ți spună noapte bună mai devreme că deh, tre’ să-i rămână și ei ceva timp să stea cu unu, altu’ pe Facebook. Ferice de cei care nu știu ce le fac iubitele, căci aceia vor dormi liniștiți până la sfârșitul relației!

Apare aici întrebarea: de ce câcat ai alege să nu-l eliberezi pe bietul băiat dacă tot nu te mai regăsești lângă el? Și dacă tot nu faci asta pentru că știu și eu, poate că mâine o să fie mai bine, de ce trebuie să te transformi într-una care minte, înșeală și prostește? Prostul ăla pe care îl ai acasă nu a fost prost dintotdeauna. Merită minimul de respect din partea ta, merită o despărțire decentă, nu un: „El îmi vorbea mai frumos decât tine și nu mi-am dat seama că se va ajunge aici”.

Categoriile astea nu sunt „bătute în cuie”, iar fetele care se includ într-una pot cu ușurință să treacă și în cealaltă. De multe ori categoriile astea reprezintă chiar stadiile unei relații lungi și nefericite, iar fetele care ajung la ultimul stadiu fac de rușine „femeia”. Nu doar că își bat joc de tot ceea ce înseamnă „relație” și „iubit”, dar își bat joc în primul rând de ele.

Oricine a trecut prin asta știe cum e. Fie că a fost cel înșelat sau cea care a înșelat. Been there, done that. De aceea acum îmi iau timp să-mi „spăl păcatele”.

Vreau înapoi

Poate scrisul pe blog merge mai bine decât scrisul la licență.

Sunt absentă. De peste tot, mereu. Absentă aici, absentă în viața mea, absentă în mine, în minte. Nici nu mă caut, doar observ. De când nu mai știu de mine am avut tot timpul să-i observ pe ceilalți. Am observat prietenii distrugându-se, oamenii regăsindu-se, relații neîncepute încă încheindu-se. În toate am fost și eu, dar fără să FIU acolo. Nu știu dacă ceilalți observă, însă. Nu cred, ceea ce e perfect. Nici nu am vrut să fiu eu acolo. Nu am vrut să văd prietene certându-se, nu am vrut să pun sare pe răni demult închise și în nici un caz nu am vrut să-mi iau rămas bun de la un viitor promițător.

Ce faci când ajungi într-un punct mort? ce fac oamenii când nu știu ce să mai facă? Cum plec de aici? Să fac doi pași înapoi sau să pornesc în pas alert drept înainte? Să rămân pe loc și să-mi regândesc strategia? Să-mi iau o perioadă pentru mine, să neg, să mă enervez, să sufăr și să accept într-un final? Nu vreau nimic din toate astea. Nu vreau să plec din nicăieri-ul ăsta. Nu vreau să fiu aici, dar nici nu vreau să trec de el. Să părăsesc locația asta ar însemna să uit și să merg mai departe. Nu mulțumesc, o să rămân aici, pierdută. De va fi să plec, o voi face doar când voi fi găsită și „salvată”. Asta ar putea să se întâmple mâine sau niciodată. Dar singură de aici nu ies.

Vreau înapoi.

Nimicuri plimbătoare

Am reformulat prima propoziție în minte pentru a suna mai bine decât adevărul de atâtea ori încât m-am plictisit și o să o scriu exact așa cum trebuie să fie scrisă: Urăsc oamenii care nu știu ce să facă cu viețile lor și se transformă în „plângăcioși”. De fiecare dată când văd persoane în jurul meu care par rău de tot date peste cap mă uit la mine, fac o auto-analiză rapidă și mă rog să nu fiu genul ăla de om.

Recunosc, dacă e să discutăm la modul serios despre chestiuni serioase, de la mine nu se poate obține niciodată un răspuns final și/sau concret. Întrebări de genul: „Ce vrei să faci după ce termini facultatea?”, „Unde vrei să te muți?” „Ce job crezi că ți se potrivește?” sau chiar de genul: „Unde vrei să mergem diseară?, „Dintre astea pe care o alegi?”, „Ce mâncăm azi?” mă irită, mă sochează sau mă pun efectiv în stand-by pentru că nu pot să iau decizii. Pur și simplu nu pot. Bine, le iau într-un final, dar întreg procesul cere timp și mă epuizează. Și chiar și atunci când decizia a fost luată, nu pot spune că e bătută în cuie. Mă răzgândesc mai des și mai repede decât își schimbă Drăgușanca bărbații. Nu sunt stabilă din nici un punct de vedere. Nu sunt capabilă să fac planuri, drept urmare le urăsc. Nu prea știu ce vreau de la mine și mă întreb tot timpul ce Dumnezeu vor ceilalți de la mine. Dar de fiecare dată când situația o cere sunt în stare să mă adun și să fac o nenorocită de alegere, chiar dacă se poate să dureze ceva. Ba chiar, tocmai faptul că nu pot lua o decizie pe moment sau că nu mă pot ține de un plan mă ajută să evoluez  și să învăț din mers.

Acum, de ce mă enervează oamenii care nu știu ce e de capurile lor din moment ce, evident, eu sunt cea mai „aeriană” dintre toți cunoscuții mei? Pentru că oamenii ăia își fac rău din propria prostie, dar mai implică și alte persoane în „necazul” lor. „Nu pot să mă despart de iubitul meu, dar e urât și prost și nu-l pot suporta. Totuși, dacă ne-am despărți, cum aș trăi fără el?” „Nu știu încă dacă vreau pe bune să încep o relație cu băiatul ăsta, dar sunt singură și mă plictisesc și cu ce m-ar afecta să-mi pierd virginitatea cu el?”, „Nu vreau să lucrez aici, e un job de rahat, oamenii sunt de nimic, dar mă plătesc bine și nu știu ce altceva aș putea să fac.”

Oamenii care spun lucruri de genul ăsta mă scot din sărite. Pentru că sunt oameni care obișnuiesc să se plângă întotdeauna de situațiile „fără de scăpare” în care se află și atât – „Nu mă descurc cu propriul rahat, dar o să-ți povestesc ție, sperând că mai primesc și un sfat pe care îl uit în secunda 2.” Sunt oameni care nu fac nimic pentru a-și îmbunătăți viețile, în schimb se plâng mult de ele și cerșesc atenție. Oameni de nimic, fără o părere proprie, fără o judecată limpede, fără prea multă activitate cerebrală.

Iar eu îi urăsc.

Acum mă simt mai bine.

Sfârșit de început

Nu am uitat să las o urmă și pe aici, dar parcă am uitat totuși să scriu. Întotdeauna mi-e greu să scriu când sunt în mijlocul a ceva. Când sunt în mijlocul unei probleme, unei relații sau unui necaz. Pentru mine cuvintele astea sunt sinonime. Întotdeauna trebuie să scriu despre abia când „chestiunea” e la trecut, altfel îmi e prea greu să îmi confrunt idealurile  cu realitatea și să mă declar, din nou, înfrântă.

Acum sunt în mijlocul sesiunii. E și asta o relație. O relație pe care o întrețin cu facultatea, dar nu despre asta discutăm aici.

Discutăm despre o zi de iarnă „tomnatică” la o cafea și o țigară… două, trei. Și râsete. Și întârzieri de 17 minute, cum îmi plac mie. Și doi oameni „împreună”.

Mă uit la ei parcă de la o masă alăturată și nu văd decât zâmbete. Oamenii ăștia nu comunică printr-un schimb de cuvinte, între ei are loc un altfel de schimb. Cred că fata și-a dat sufletul pe o mână de speranțe chiar cu două minute înainte că el să se așeze la masă. De fapt, cred că a renunțat la liniște și comoditate încă de când i-a acceptat invitația la ceai.

Pare atât de fericită, așa cum o văd eu din colțul meu. Ea nu râde niciodată. Ea nu se pierde cu firea niciodată. Ea nu face glume bune niciodată. Ea e serioasă, calculată, atentă și mereu în defensivă. Nu și cu el. Îl cunoaște de o oră; a început să-l cunoască de o oră. În el vede tot ce apreciază și detestă la un băiat. Totul e atât simplu în preajma lui, în cel mai complicat mod cu putință. E străinul care în două ore ți se lipește de inimă, iar în alte două e din nou doar un străin. Dar, la naiba, el  e chiar „starea de bine” în persoană. Iar ea e pierdută – râde și râde, iar și iar. Îi urmărește prudent fiecare reacție și o privește de parcă ar fi prima și ultima oară când i se oferă ocazia să facă asta. Pot să constat cu ușurință că ei nu au ce căuta la masa aia. Nimic nu îi leagă, nimic nu îi poate face să rămână acolo și totuși ceva i-a adus împreună. Scot tot ce e mai bun unul din celălalt, într-un mod în care doar două persoane cu firi diametral opuse o pot face. Cât de diferiți pot fi doi oameni? atât de diferiți cât trebuie pentru a se putea completa perfect. Așa-mi păreau ei.

Nu au stau mult. Câteva ore, câteva zile, câteva săptămâni. Nu mi-am dat seama. Nu am știut. Fascinată și uimită de tot ce se întâmpla, nu am avut timp să înțeleg cum, de ce  și mai ales cine era fata aia. „Cine era?”, mă întreb și acum.

Nu eram eu.